Acest proverb se referă la practica veche a utilizării raboajelor ca mijloc de probă primitiv între persoane pentru a înregistra datorii sau înțelegeri. Potrivit articolului 1187 din vechiul Cod Civil Român din 1864 (Codul Cuza), răboajele erau considerate valabile dacă crestăturile erau egale și corelative pe ambele bucăți folosite de părțile implicate.
În mediul pastoral românesc, unde înțelegerile verbale și gesturile de încredere erau esențiale, răboajele reprezentau un mod vizibil și simplu de a ține evidența obligațiilor reciproce. Părțile tăiau crestături pe o bucată de lemn sau alt material, iar cele două bucăți se potriveau pentru a confirma exactitatea și corectitudinea înregistrărilor.
Proverbul subliniază importanța de a face aceste crestături corect, pentru că, atunci când răboajele sunt tăiate drept (adică precise și corecte), nu există îndoieli cu privire la exactitatea socotelilor. În acest fel, se menține încrederea între părți și se evită disputele.
Comentarii
Trimiteți un comentariu