Învoiala face legea, dar legea nu face învoială

Proverbul „Învoiala face legea, dar legea nu face învoială” subliniază importanța acordurilor mutuale și a convențiilor personale în relațiile dintre oameni.

Învoiala face legea: Această parte a proverbului sugerează că acordurile și convențiile între părți au o putere și o valabilitate de lege între părți. Atunci când două sau mai multe persoane se învoiesc asupra unor termeni, acea învoială devine regula după care se ghidează relația lor.

Legea nu face învoială: Această parte subliniază faptul că legile, oricât de bine intenționate ar fi, nu pot impune consens sau acord între părți. Legea poate stabili reguli și sancțiuni, dar nu poate forța înțelegerea mutuală între oameni. Învoiala, fiind un acord voluntar, se bazează pe consimțământul părților implicate, pe când legea este impusă de o autoritate superioară și nu depinde de acordul individual al fiecărei părți.

Astfel, proverbul în ansamblu reflectă ideea că acordurile și învoielile dintre oameni sunt esențiale pentru funcționarea armonioasă a relațiilor sub umbrela legilor formale.